De ce este nevoie de o Catedrală a Neamului?

Primele făpturi din istoria omenirii, Adam şi Eva, precum şi urmaşii lor, o bună bucată de vreme, au fost sub impresia de netăgăduit a bucuriei de a vedea pe Dumnezeu în Grădina Raiului. După drama consumată, prin alungarea din Paradis a primilor oameni, vreme îndelungată au plâns după prezenţa părintească a lui Dumnezeu şi nu vroiau să se mângâie pentru că nu mai vedeau faţa Lui. Aş crede că plânsul pentru prima dată s-a rupt din Paradis!

Uşor-uşor, bucuria vederii feţei lui Dumnezeu se vestejea, iar lumea, încet-încet cădea în uitarea de Dumnezeu. Sigur că aceasta o spunem noi, din judecata pe care o facem uneori privind în istorii. La Dumnezeu însă lucrurile stau cu totul deosebit. Dacă citim în Cartea Facerii, din Sfânta Scriptură, vom vedea cum are grijă Dumnezeu de omul pe care l-a creat. Episodul este minunat şi citindu-l vom găsi relatări emoţionante.

Iacob pleacă în Mesopotamia, trimis de tatăl său Isaac pentru a-şi lua soţie. Spre asfinţitul soarelui, ia câteva pietre, le pune sub cap şi-l apucă un somn bun după greul călătoriei: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. Apoi s-a arătat Domnul în capul scării şi i-a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi … Iar când s-a deşteptat din somnul său, Iacob a zis: „Domnul este cu adevărat în locul acesta şi eu n-am ştiut!” Şi, înspăimântându-se Iacob, a zis: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu este alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta este poarta cerului!” Apoi s-a sculat Iacob dis-de-dimineaţă, a luat piatra ce şi-o pusese căpătâi, a pus-o stâlp şi a turnat pe vârful ei untdelemn … Iar piatra aceasta, pe care am pus-o stâlp, va fi pentru mine casa lui Dumnezeu …!” (Facere 28, 12-22).

Tălmăcind cele de mai sus, vedem desluşit că numirea de Casa lui Dumnezeu, este proprie limbajului nostru şi azi după atâta amar de vreme şi că atunci totul era de o simplitate absolută. Locul de rugăciune şi locul unde se arăta Dumnezeu nu impunea nici limbajul de azi, nici pretenţiile de a se zidi magnific, precum se vede în lume de fiecare dintre noi atunci când mergem să cunoaştem şi să putem face comparaţie cu ceea ce este acasă.

Întorşi din drumeţia de studiu, vom putea spune lucruri mari despre templul din Ierusalim, despre care ne arată Biblia că a consumat forţe uriaşe de muncă, bani gârlă, sacrificii umane, pentru că, imaginaţi-vă ce rulaj de persoane erau pentru această construcţie dacă pentru zidirea Templului au fost selectaţi de către Solomon 30.000 de israeliţi ca să pregătească lemnul în Liban, adăugându-se şi câte 10.000 în fiecare lună iar pentru munci de corvoadă 150.000 de oameni!

Templul din Ierusalim

Din nefericire, în anul 587 î. Hr., babilonienii au cucerit Ierusalimul, au jefuit odoarele templului şi i-au dat foc! (II Împăraţi 25, 8-17). Se reface de către Zorobabel dimpreună cu Ezdra şi Neemia. A urmat zidirea lui Irod, templu şi mai fastuos decât cele dinainte, demolând totul şi luarea de la capăt. În anul 70 după Hristos, Împăratul roman Tit, cu oştile sale, dărâmă până la pământ Templul dându-i foc, iar poporul israelit silit să plece împrăştiindu-se pe faţa întregului pământ.

Împăratul Justinian a zidit la Constantinopol cea mai măreaţă biserică din lume, care se păstrează şi azi şi care va trebui returnată Ortodoxiei mondiale, Biserica Sfânta Sofia! Are o vârstă de aproape 1.600 de ani.

De atunci şi până azi s-au înălţat Catedrale uriaşe care au uimit lumea şi pentru care generaţii întregi se bucură.

Catedrala din Sofia din Constantinopol, secolul VI

Sunt catedrale monumentale care au umplut pământul: Sfântul Isac de la Leningrad, Sfântul Petru de la Roma, Domurile din Germania, Franţa, Italia, Anglia, America, Spania, America de Sud şi în alte locuri.

Occidentalii au mutat munţii la vale şi au zidit pentru veacurile ce aveau să vină. Ştim că Sfântul Petru de la Roma a durat întru zidire aproape o sută de ani, având 180 m. lungime, fiind contemporană cu Catedrala lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, care a fost zidită doar în 5 ani de strădanii sfinte. Dacă-şi puneau mintea şi forţa, domnitorii de la Argeş ar fi zidit într-o sută de ani biserica lungă de 700 de metri şi înaltă de alţi 500! Imaginaţi-vă ce forţă exista în Carpaţii Daciei Felix. Numai că la noi, să avem iertare, s-a îndrăznit ca prin spirit să se domolească materia, mereu cotropitoare asupra noastră, sărmanii!

Catedrala din America

Sigur că Michelangelo, cu arhitecţii Romei, au fost la Constantinopol şi au măsurat Sfânta Sofia. Au rămas uimiţi, dar întorşi la Roma, au dorit să ridice o biserică nemaivăzută de nimeni vreodată, pentru a şterge umilinţa aşezată pe fruntea lor de la Constantin cel Mare, mutând capitala în Orient şi a lui Justinian, zidind falnica Sfânta Sofia.

Din nefericire, orgoliul omenesc şi între popoare, se cerea tămăduit! Dar nu este vorba doar de atât. Să vedem ce remarcă Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici: „Se invocă aici, printr-o ignorare a realităţilor, trecutul tradiţional românesc, centrat pe biserică mică.

Biserica mică este, însă, biserica parohială sau biserica mănăstirească, de exemplu, care, într-adevăr, trebuie să fie de mici dimensiuni, pentru că se adresează unei comunităţi restrânse şi trebuie să creeze acel climat de intimitate atât de important pentru spiritualitatea parohiei. Biserica episcopală, are, însă, o cu totul altă misiune, şi noi avem tradiţie în acest sens.

Catedrala Sfântul Isac de la Leningrad

Gândiţi-vă, de pildă, la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, care a fost făcută în secolele XIII-XIV, şi care, pentru epoca respectivă, ţinând cont de dimensiunea oraşelor şi de posibilităţile tehnice, a fost un monument gigantic. Ideea bisericii monumentale nu este, prin urmare, aşa cum se afirma, străină de tradiţia noastră.

Noi nu am putut avea tradiţia unei biserici patriarhale pentru simplu motiv că, aşa cum am spus, nu am fost patriarhie. Această tradiţie trebuie găsită acolo unde a existat patriarhie. Patriarhie a existat la Constantinopol. Or, ortodoxia a creat cele mai mari biserici. Gândiţi-vă la Sfânta Sofia, la Biserica Sfinţilor Apostoli, la Biserica Studionului, care au fost foarte mari. Şi care au impus cele două prototipuri:biserica rotundă, cum este Sfânta Sofia, şi biserica tradiţională, precum San Marco din Veneţia, ea însăşi monumentală în raport cu un oraş mic. Vedeţi, aşadar, că argumentul conform căruia biserica de mari dimensiuni nu s-ar potrivi cu spiritul ortodoxiei este greşită, dacă privim ortodoxia în întreg ansamblul său.” (Dilema, nr. 248, 1997, p. 10). 

Catedrala Canterbury din Anglia

Curând s-a luat act din presa românească despre cele 12 temeiuri privind construirea Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol din Bucureşti. S-ar pune întrebarea firească: de ce aşa de târziu? Răspunsul este simplu şi limpede: nu s-ar fi crezut că ar fi cazul! Citind temeiurile, este clar pentru oricine că locul: Parcul Carol a fost al Bisericii, deci proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti încă de la sfârşitul sec. XVIII, fiind îngrijit de mitropolitul Filaret al II – lea (1792-1793) al cărui nume a rămas până azi în toponimia locului – dealul şi lacul Filaret. Prin urmare, platoul din Parcul Carol a fost concesionat Patriarhiei Române şi poate fi considerat o retrocedare a unei mici părţi din proprietăţile confiscate Bisericii de regimurile anterioare. Preşedinţia şi Guvernul României au fost receptivi la solicitarea Patriarhiei Române, făcând legiuita dreptate!

 

Catedrala Sfântul Petru din Roma

Am citit cărţulia lui Ion Alexandru Mizgan, cu titlul sugestiv: În logica lui Iuda, ed. Bunavestire, Beiuş, 2003,  care arată pe scurt, dar pregnant, Odiseea Catedralei în presa românească! Laud după cuviinţă măiestritul condei precum şi argumentările.

 

După cum se ştie ideea ridicării unei Catedrale Patriarhale în Bucureşti nu se datorează crizei identităţii religiei strămoşeşti ci s-a pus întotdeauna în strânsă legătură cu unele evenimente din istoria poporului român: dobândirea independenţei în 1877, unirea Transilvaniei cu România în 1918, eliberarea de sub regimul comunist în 1989, ca să amintim doar de cele mai recente. Prin urmare ideea realizării acestei biserici din 1878 nu poate fi pusă numai pe seama ierarhiei ortodoxe actuale.

 

Biserica Domnească din Curtea de Argeş, secolul XIV

Aşadar, după Primul Război Mondial şi după reunificarea provinciilor româneşti, ideea construirii acestei Catedrale, simbol al unităţii, a fost reluată la 10 mai 1920 de Mitropolitul Primat de atunci, Miron Cristea. 

Regele Ferdinand a luat hotărârea de a se ridica în semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu, Biserica Mântuirii şi a înaintat Sfântului Sinod, actul său de implicare. La 23 mai 1920, Sfântul Sinod, auzea în premieră, actul regal ctitoricesc, Mitropolitul Primat citind hotărârea regală, numită şi Hrisov domnesc, pe care îl redăm mai jos:

 

„Prea Sfinţiţi Părinţi, înfăptuitu-se unirea politică a tuturor românilor, prin strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtor dintre copiii cei mai buni ai neamului.

 

Catedrala Alexander Nevski din Bulgaria, 1878

Laudă îndreptăţită şi slavă nesfârşită Atotputernicului Dumnezeu care nu ne-a părăsit în necazuri şi ne-a întărit inima şi gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi mai mult ca oricând suntem datori să-L preamărim din toată inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Această cântare trebuie să răsune în Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor românilor, ca semn de mulţumire pentru ajutorul Celui Prea Înalt şi ca simbol al unităţii sufleteşti al întregului neam şi veşnică pomenire celor răposaţi pentru înfăptuirea României Întregite.

 

Întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noştri strămoşi. Pildă să ne fie Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care după luarea Chiliei, mulţumind lui Dumnezeu, dătătorul biruinţei, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de răstrişte.

 

Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voievod, a cărui mână s-a descleştat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie a Mitropoliei româneşti din Alba Iulia Ardealului, drept mulţumire Celui Prea Înalt, pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.

 

Pildă să ne fie Matei Voievod Basarab care a semănat pământul ţării cu lăcaşuri dumnezeieşti mulţumire Celui de Sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. În aceste lăcaşuri închinându-le-a el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţa dreptei jertfiri a ostaşilor săi.

 

Pildă să ne fie tot şirul de strămoşi, întemeietori de lăcaşuri dumnezeieşti pentru binefacerile venite de Sus.

 

În sfârşit, pildă să ne fie răposatul Carol I care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeş şi Trei Ierarhi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumire şi proslăvire a Stăpânului tuturor.

 

Noi şi poporul român am avut fericirea a conduce ţara la înfăptuirea visului de aur a strămoşilor: Unirea într-un singur stat naţional!

 

Deci şi Sfânta Biserică, care dorim a se înălţa întru amintirea acestui strălucit eveniment se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor românilor, ca un  simbol al unităţii de neam şi de credinţă.

 

Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional. Neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa, către Dumnezeu, de la Care ne vin toate darurile, ridicându-I altar de închinare ca o podoabă a gândului artistic românesc.

 

Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfinţitului Sinod al Bisericii strămoşeşti Înalta sa binecuvântare spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte Biserici.

 

Şi Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a Casei Sale.

 

Al Prea Sfinţiilor Voastre, cu creştinească dragoste, Ferdinand”. Bucureşti, 10 mai 1920.

 

(Universul, an XXXVIII, nr. 128, 26 mai 1920, p. 1).

 

Ulterior, Regele Ferdinand s-a îmbolnăvit, iar criza internă s-a agravat, agitatorii dând iama ca şi lupii la stâna cu oi. Prin inima lui şi a Reginei Maria treceau săbii nemiloase, iar magnificul proiect rămânea în seama generaţiilor viitoare!

 

După toate acestea, Patriarhul Miron a devenit ţinta şi atacul presei, iar vremurile n-au fost pe potriva gândurilor sale, Catedrala aşteptând oameni din alte vremi, cu suflet de aur şi voinţă de domni şi regi, ctitori de Ţară şi Altare!

 

Prin anul 1943, Patriarhul Nicodim a mai făcut o încercare, dar s-a stins din cauza urgiilor celui de al II-lea Război Mondial.

 

Iar Patriarhul Justinian a trebuit să salveze întreaga Biserică de la prăbuşire, timp şi forţă uriaşă consumată pe rugul rezistenţei în faţa puhoaielor ideologice.

 

Patriarhul Iustin a trebuit să reziste puhoiului de dărâmări şi translări de biserici care stăteau în ochii celor care doreau să facă din Bucureşti o capitală modernă a lumii …

 

A venit rândul Patriarhului Teoctist, care din anul 1995 a făcut chemarea în Sfântul Sinod şi în Adunarea Naţional Bisericească, pentru a se porni vârtos pe drumul întrupării Bisericii Mântuirii, cum a zis Regele Ferdinand în Hrisovul domnesc şi Catedrala Mântuirii Neamului, cum a botezat-o Patriarhul Miron.

 

Într-una din zile, Patriarhul Teoctist fiind la Dragoslavele, pentru pregătirea unor lucrări urgente, mi-a povestit că umblând prin biblioteca Patriarhului Miron, spre mare surpriză şi bucurie a dat peste cuvântarea despre proiectul Catedralei Patriarhale. Radia de bucurie! Îl socotea un vădit semn al lui Dumnezeu! Mi-a spus: iată dorinţa Patriarhului Miron se va întrupa! L-am văzut întinerind ca viteazul din poveste!

 

Părintele Patriarh Daniel, cunoscând toate demersurile făcute de înaintaşii Preafericirii Sale, a hotărât, ca program al începutului de patriarhat, să fie, cu mari nădejdi, construirea mult amânatei Catedrale a Neamului Românesc.

 

Chiar în primele luni a pus piatra de temelie noului Altar, pregătind cele necesare pentru un bun început. Deseori, Patriarhul nostru, al tuturor românilor de pretutindeni, se jeluia despre încercările dureroase întâmpinate cu pregătirea şi începerea construirii Catedralei.

 

Anumite opinii vin mereu şi acum pe diferite căi ca şi pe vremea Patriarhului Miron, care n-a fost cruţat de injurii şi ironii.

 

Ce puteau înţelege cei care n-aveau cultură, bun simţ şi cunoştinţe de istorie românească şi nici informare – de şcolar începător – în privinţa istoriei catedralelor din lume?

 

După atâtea încercări s-ar cuveni ca românii să nu se lase mai prejos în faţa celorlalte popoare întru zidiri de Altare, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria oamenilor, iubitori de dreaptă credinţă şi evlavie plină de un optimism angelic.

 

Patriarhul Daniel are chemarea sacră să ducă la bun sfârşit construirea Catedralei.

 

Totdeauna, când am început o lucrare, am întrebat pe Dumnezeu dacă dă binecuvântarea cuvenită începerii şi zidirii. Când am primit semn, ne-am apucat de lucrări.

 

Catedrala cea dragă inimii românilor de bună credinţă a primit binecuvântarea lui Dumnezeu pentru că a început cu mari speranţe întruparea ei.

 

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului

Apelului Patriarhului nostru la dragostea de a sprijini sincer şi de bunăvoie construirea Altarului Naţional, se va răspunde de către fiecare dintre noi după puteri şi dragoste creştină.

Credem nestrămutat, că sfintele gânduri  ale:  Mitropolitului Calinic Miclescu,  Regelui Carol I, Patriarhului Miron, Regelui Ferdinand I, Patriarhului Nicodim, Patriarhului Teoctist, Patriarhului Daniel, Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, clerului mirean şi monahal, intelectualilor, ziariştilor şi a evlaviosului popor român iubitor de Dumnezeu, despre Catedrala Patriarhiei, se vor întrupa „ca o podoabă a gândului artistic românesc”, aşa cum a cerut, acum 91 de ani, Regele Ferdinand, la îndemnul Patriarhului Miron.

Este unica şansă!

Doamne Dumnezeule, dă-ne putere, nouă, tuturor, Cler şi Popor, ca să stăruim întru zidirea Altarului din Bucureştii României, închinat Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, se roagă din răsputeri argeşenii şi muscelenii, dăruind, după putere, sprijinul lor.

 

 

 

† Calinic

 

Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului

 

 

...: Home Arhiepiscopul Calinic Editoriale De ce este nevoie de o Catedrală a Neamului?