Revoluţie cu ”ştaif”

1iulieips31

Odată cu începerea unui nou volum al evocărilor, după anul 1990, voi reaminti pentru cine nu ştie că, îndată după zborul elicopterului de pe acoperişul Comitetului Central, în ziua de 22 decembrie 1989, şi plecarea spre Târgovişte, s-a ivit o stare de bucurie şi spaimă colectivă.

Plecarea familiei Ceauşescu, pentru unii însemna chiar o întoarcere, cu alte posibilităţi, de a-şi continua felul său de a conduce o ţară în suferinţe social-politice şi religioase. Pe cât era bucuria de mare pentru unii că au plecat, pe atât de mare era nădejdea altora că se vor ivi, din clipă în clipă, din nou, în balconul istoric, unde s-au spus printre altele, destule minciuni şi jumătăţi de adevăruri.

Bucuria era imensă! Televiziunea şi radiourile, prezentau în direct o revoluţie, care a umplut de nădejde viaţa politică naţională şi internaţională. Declaraţiile de simpatie pentru bravul popor român, deja supărau pe unii care nu doreau ca despre România să se ivească atâta preţuire.

Ion Iliescu, devine preşedintele Frontului Salvării Naţionale, iar Prim-Ministru, Petre Roman, formând cu repeziciune noul guvern, care avea să gospodărească ţara.

La Televiziunea Română, ca şi la Radio, de altfel, erau poftiţi cu spor marile personalităţi ale vieţii sociale. Se perindau şi oamenii Bisericii.

Episcopul Nifon Ploieşteanul, Secretarul Sfântului Sinod, apare primul la Televiziunea liberă şi răsfăţată. Cu oarecare spaimă, dar şi accente de curaj, a spus câteva cuvinte de încurajare în noua situaţie creată după plecarea Preşedintelui României, cu nelipsita sa soţie – geniul rău – după cum se spunea, care influenţa şi schimba miniştrii ca şi caii de poştă, de pe vremuri.

Puhoiul de ştiri, care mai de care mai înflăcărate, ca: ne ocupă ruşii, năvălesc maghiarii, vin şi bulgarii, se otrăvesc apele, apar teroriştii, vin tancurile spre Piteşti, sare barajul Vidraru în aer şi se înneacă revoluţia; familia şi rudele dictatorului se ascund prin mănăstiri şi alte zvonuri nenorocite care duceau pe bieţii români în eroare, teroare şi nesiguranţă.

Ce să mai spunem despre zvonurile cu împuşcarea a zeci de mii de români, se estimau la peste 60.000 de morți, soldaţi şi populaţie, fără apărare. Se ştie că au căzut peste o mie de români în iureşul evenimentelor de la finea anului 1989.

Fiind vorba despre cei căzuţi, împuşcaţi sau călcaţi cu tancurile, îmi vine în minte atitudinea bizară a ieromonahului Ştefan Gănceanu, preot şi vieţuitor al Mănăstirii Curtea de Argeş.

Era înainte de plecarea lui Ceauşescu, spre Pitești, la Unitatea Militară, atunci când vâltoarea revoluţionară îşi arăta, deja, efectele care duceau la iminenta schimbare.

– Daţi-mi voie, Preasfinţite, să merg la Bucureşti să particip la revoluţie. Nu vedeţi că se schimbă lumea?

– Lumea se schimbă mereu, Ştefane, dar revoluţia se sprijină şi reuşeşte şi prin rugăciune. Nu au ce căuta călugării să încurce revoluţia cu reverendele lor. Are cine să se ocupe cu treburile astea omeneşti.

– Iertaţi-mă, dar eu plec chiar acum la Bucureşti.

– Mergi la Bucureşti, dar nu ai binecuvântare pentru această drumeţie.

– Vreau să ajung erou! Vreau să mor pentru Ţară!

Era spre seară. Am văzut că umbra i se topeşte în noapte. Argumentele mele nu au prins. Dorea să se răzbune pe cei care l-au umilit mereu şi mai ales atunci când a studiat în străinătate şi a fost, poate, silit să colaboreze împotriva conştiinţei sale, cu oamenii regimului totalitar, comunist şi ateu.

După o vreme, când totul fierbea şi zămuiala socială dădea peste marginile cazanului încins, se anunţă ritos, că Patriarhul Teoctist va rosti câteva cuvinte din studioul Televiziunii Române.

Dar înainte de aceasta, episcopul-vicar patriarhial, Nifon Mihăiţă, îndemna şi încuraja pe Patriarhul Teoctist, care avea peste 74 de ani:

– Preafericirea Voastră, ca Patriarh al României, va trebui să mergeţi la Televiziunea Română, să încurajaţi lumea în aceste clipe de dezorientare.

– Măi, Nifone, dar tu ai avut curajul să mergi prin mulţimea asta ieşită în stradă? Nu ţi-a fost frică?

– De ce să-mi fie frică? Am făcut ceva rău ca să mă tem? N-am nicio frică. Trebuie să mergeţi ca să încurajaţi lumea.

– Am peste 74 de ani, Nifone. Dar tu le-ai spus câteva cuvinte.

– Le-am spus, dar tot va trebui să mergeţi.

După o vreme oarecare, a mers şi Patriarhul Teoctist înconjurat şi însoţit de oameni, care-şi dădeau seama că o binecuvântare şi încurajare a Patriarhului, ar avea un impact major, după cum a şi fost.

Era un apel către naţiunea română. Cu aproximaţie, parcă aud şi acum rostirea sa în ton specific: Iubiţii mei, trăim evenimente epocale pentru poporul român. Suntem în prag de libertate. Vă adresez cuvânt părintesc de îmbăr-bătare, calm şi înţelepciune, pentru a se aşeza ţara pe principiile democraţiei şi libertăţilor noastre, potrivit drepturilor omului!”

După cum însuşi mărturisea, adeseori, apariţia sa la Televiziune a fost un act de curaj, deşi Ceauşescu era doar plecat şi încă neprins. Se vedea pe faţa Patriarhului Teoctist spaima firească, dar trebuia o vorbă de îmbărbătare, românii aşteptând opinia părintelui său duhovnicesc.

Sigur, dacă se întorcea Ceauşescu, primul care era decapitat, nu putea fi altul decât Patriarhul Teoctist, care şi în alte ocazii a avut curaj civic şi religios. Acest curaj a fost de vârf şi riscant peste măsură. Cred că a fost culmea patriarhatului său, în acele clipe nesigure şi îngrozitoare!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.

...: Home Știri și evenimente Revoluţie cu ”ştaif”