Diavoleasca înfurcire!

1iulieips31

Înainte de a ajunge Ţurcanu şi cu oamenii lui la Penitenciarul din Piteşti, conducerea primise deja de la Bucureşti instrucţiunile de la Nikolski, iar gardienii ştiau de cine vor asculta cu toată stricteţea.

Prin luna noiembrie începea scenariul stabilit la Bucureşti între Ţurcanu şi Nikolski. În Camera 4 Spital, au fost adunaţi vreo cincisprezece studenţi de diferite orientări politice. Acolo găsesc alţi cincisprezece studenţi – grupul lui Ţurcanu – care-i primesc, ca să vezi, ca pe nişte fraţi. Cam în două săptămâni, între studenţii din grupurile întâlnite laolaltă începe o aşa zisă prietenie, doi câte doi, însuşi Ţurcanu alegându-şi pe Sandu Angelescu, un tânăr de o excepţională intransigenţă morală. Atmosfera era una optimistă, fără nici o adiere de falsitate, mai mult chiar, era o mare identitate de vederi şi cu o direcţie clară: opoziţie hotărâtă faţă de regimul comunist.Tinerii adunaţi din toate zonele ţării, neavând şcoala prudenţei (de unde!) îşi deschideau sufletele ca florile şi-şi împărtăşeau nestingherit lucruri pe care le ascunseseră cu mare grijă în timpul anchetelor. Totodată îşi mărturiseau îngrijorarea mare pentru cei rămaşi în libertate: părinţi, rude şi prieteni. Ba mai mult, se sfătuiau cum să-i prevină, ca la rândul lor să nu fie arestaţi.

S-ar părea că toate lucrurile merg bine şi că aici s-ar fi format o celulă de rezistenţă. Numai că frumuseţea gândurilor avea să se spulbere cât de curând.

Începutul durerilor, care va ţine câţiva ani, va începe în dimineaţa zilei de 6 decembrie 1949, când gardianul, aducând de mâncare, i se adresează lui Sandu Angelescu, şeful de cameră:

„- Ce-i mă, cu puloverul acesta verde? Şi aici faci pe legionarul?

Sandu Angelescu răspunde:

- N-am fost niciodată legionar şi nici măcar n-am fost acuzat de a fi aşa ceva. Sunt arestat ca membru al tineretului regalist şi acesta este puloverul cu care am fost arestat.

Gardianul insistă:

- Scoţi imediat puloverul!

Sandu Angelescu încearcă să parlamenteze. Începuse să fie frig. Căzuse chiar puţină ninsoare. Celulele, bineînţeles, nu erau încălzite. Dacă dădea puloverul, rămânea doar în cămaşă. Insensibil la orice fel de argument, gardianul vociferează. Până la urmă Sandu Angelescu cedează, scoate puloverul şi i-l întinde. Dar în timp ce acesta trage, de pe culoar, zăvorul, Sandu Angelescu îl înjură. În clipa aceea, Ţurcanu, cel mai bun prieten al său din celulă, confidentul de două săptămâni de zile, mai mult decât un prieten, un frate, se repede asupra lui, îi trage o palmă – avea o palmă năprasnică şi o carură fizică extraordinară – şi ţipă:

- Cum îndrăzneşti, banditule, să înjuri un gardian!

Stupoare în celulă. În secunda aceea de tăcere uimită, ca la un semnal, fiecare dintre reeducaţii lui Ţurcanu se aruncă fiecare asupra prietenului cel mai bun de până atunci şi se încinge o bătaie generală.” (pag. 29-30).

În acest conflict regizat cu grijă, forţele studenţilor se arătau mai mari ca cele din grupul lui Ţurcanu. Văzând că lucrurile se agravează peste aşteptări, Ţurcanu îşi scoate un bocanc din picior şi-l aruncă în geam. La acest semn (dinainte stabilit!) se deschid uşile imediat şi intră vreo zece gardieni în frunte cu căpitanul Dumitrescu, şeful închisorii şi locotenentul Marina, adjunctul său.

Cum este de aşteptat, căpitanul Dumitrescu strigă:

„- Ce se întâmplă aici, mă? Unde vă treziţi? Ce-i gălăgia asta? Cine-i şeful camerei?

Sandu Angelescu înaintează:

- Îmi daţi voie să raportez, Domnule Comandant, stăteam în această cameră liniştiţi până ce un grup de deţinuţi, conduşi de Ţurcanu, pe care i-am găsit în cameră acum două săptămâni, s-au năpustit asupra noastră şi au început să ne lovească.

Şi căpitanul Dumitrescu, făcându-se că e furios:

- Aşa? Care eşti tu ăla de te cheamă Ţurcanu? Ia să te văd eu la faţă. Ce crezi tu, mă, că aici eşti acasă, pe moşia lui tat-tu?

Iese din rând Ţurcanu:

- Îmi daţi voie să raportez, Domnule Comandant, noi suntem aici un grup de tineri reeducaţi care am făcut o organizaţie, organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste, ODCC, şi am propus acestor bandiţi să renunţe la atitudinea şi la activităţile lor criminale şi să se alăture organizaţiei noastre. Atunci ei au sărit asupra noastră şi au început să ne lovească. Iată adevărul, Domnule Comandant!

Bineînţeles, totul fusese aranjat dinainte, nu numai la Ministerul de Interne unde Ţurcanu fusese dus de la Jilava, spre a discuta direct cu Nikolski, dar şi pentru stabilirea desfăşurării primei operaţii, la Piteşti. Ţurcanu fusese chemat, cu o zi înainte, la o anchetă de unde se întorsese foarte trist şi simulase că a fost bătut. În zadar încerca acum Angelescu să restabilească adevărul. Căpitanul Dumitrescu nu mai voia să audă nimic.

- Ia ieşiţi pe culoar, voi ăştia refractari reeducării. Dezbrăcaţi-vă la piele.

Deţinuţii în pielea goală, au fost obligaţi să se întindă pe culoar, direct pe ciment şi timp de peste o jumătate de oră au fost bătuţi aşa cum se toacă bucăţi de carne, de către gardieni înarmaţi cu răngi de fier şi cu bâte. După care, trupurile lor însângerate au fost târâte înapoi în celulă şi puse la dispoziţia reeducatorilor care asistaseră la spectacol. Decalajul de forţe astfel obţinut era zdrobitor. Reeducarea putea să înceapă.” (pag. 31-32).

Pasajul citat, mai bogat în episoade teribile, l-am folosit pentru a păstra accentele exacte ale unui adevăr care ne zguduie ființa.

M-am gândit adesea, că atunci când unii dintre noi suntem apucaţi de valurile minciunii, ipocriziei şi ale interesului meschin, nu cumva trebuie să ne amintim de torţionarii din puşcăria urbei Piteşti?   

Calinic Argeșeanul, În iadul de la Pitești, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

 

...: Home Știri și evenimente Diavoleasca înfurcire!