Artizanii democrației

1iulieips31

După votarea Constituției României ”soțietatea” românească a răsuflat ușurată de grija nesiguranței în propria țară. Aproape doi ani, România nu a avut legea de bază după care să se guverneze. Nici nu se putea mai repede, zicem ca o scuză schiloadă și rahitică, avându-se în vedere cele două mineriade ”salvatoare” de cruda (infantila) democrație, care se înfiripea pe cheiul Dâmboviței, în ciripit și cânt de somnoroase păsărele.

Cred că în nicio țară civilizată din lume nu s-a mai întâmplat o asemenea poveste, inadmisibilă pentru orice om cu minimum de responsabilitate civică.

Se vedea cât de colo, că tendința tacită și mereu cu multă amânare și încâlceală legislativă era cu traiectorie lungă, iar pe deasupra, fiind bătrânețea lui Alexandru Bârlădeanu, deși sprinteneala trupească și mintea limpede erau vădite prin rezistență la lucru. S-a avut un mare noroc cu el fiind un om învățat și cu experiență din multe timpuri, vremea comunistă nealterându-i caracterul și diponibilitatea de a se alinia noilor fațete ale democrației ce se profila pe chipul României.

Așadar, Senatul României a avut în persoana sa ca președinte, un mare om de echilibru, un adevărat lider și om de stat, cum au avut și mai au marele state ale lumii.

În orice moment ai nevoie să te consulți cu un om care cunoaște mersul vremurilor, iar Alexandru Bârlădeanu le-a cunoscut pe dinlăuntru și pe dinafară. Voi povesti un episod. Era prin august 1991 când Elțân vine la putere iar Gorbaciov este înlocuit. Se vorbea atunci de fel de fel de evenimente surpriză...democrația era cucoană mare și se răsfăța spre Europa. Alexandru Bârlădeanu fiind la Curtea de Argeș, îl aud, îngrijorat zicând:

- Îmi întrerup vacanța asta – așa de scurtă – pentru că sunt chemat urgent în capitala București. Sunt schimbări imprevizibile și trebuie să ne sfătuim la nivelul cel mai înalt.

Cât ai clipi, moșul Alexandru, cu pași repezi a plecat spre București, dus cu cea mai mare viteză, însoțit de pază și girofaruri, fiind al doilea om în Stat după Președintele României.

Cu acest minunat om, deschis, nonșalant, de o inteligență cuceritoare și cu o promptitudine juvenilă, te primea la sfat, fără ifose boierești și te sfătuia găsind soluții rapide și operative.

M-am bucurat foarte tare atunci când a acceptat să se odihnească, două veri, în vacanță la Mînăstirea Argeșului, unde ne-am sfătuit asupra unor legi, și căruia i-am cerut sprijin, mai ales când Dan Marțian, al patrulea om în stat, primul-ministru fiind al treilea, nu înțelegea sau se făcea că nu înțelege anumite solicitări ale Bisericii, de a se legifera și în Camera Deputaților, al cărui exigent președinte era.

Așa am putut vorbi despre Legea învățământului, despre Legea 103 cu monopolul exclusiv pentru obiectele bisericești, pentru Legea Funciară și multe altele, de față fiind și Cancelarul Sfântului Sinod, Părintele Constantin Pârvu, alt mare om al Bisericii lui Hristos din România, cu o putere fenomenală de lucru, și cu o minte cât o Europă.

Acum când amintesc de bietul Părinte Pârvu, din păcate, este într-o mare suferință cu soția sa, fiind găzduiți în același palat de la Curtea de Argeș, îngrijit ca drept răsplată pentru munca sa de acum aproape 25 de ani.

Cu el am înjugat și am tras la carul legislativ, fără să batem toba, să ne lăudăm sau să ne plângem, că nu reușeam întotdeauna, dar ne bucuram, când, din mila Domnului și al oamenilor de bine, lucrurile ieșeau bine atât pentru clerul cât și pentru credincioșii Bisericii lui Hristos din România.

Când îmi amintesc de senatorul Iorgu Iorgovan, el era Președintele Constituantei, de domnul Vasile Gionea, Vicepreședintele Constituantei, menită să pregătească alcătuirea noii Constituții, am anumite sentimente de mare apreciere și prețuire. Cu amândoi m-am împăcat din prima întâlnire. Mă simțeam în largul meu și am văzut și simțit că și ei erau pe aceeași rundă de comunicare, fără să facem niciun efort declarativ sau de comportare.

Purtare protocolară n-a existat între noi. Comunicam de la inimă la inimă și de la suflet la suflet. Oricum, toți trei, ortodocși și oameni de treabă. De ce să nu spunem și lucruri frumoase despre noi, că mulți or fi cei care mai gândesc și altfel.

Cu Antonie Iorgovan am avut discuții dese despre noua Constituție, precum și cu Vasile Gionea, cu care, chiar ne împărtășeam diferite confidențe, eu mirându-mă, mai mult de el, iar el privindu-mă și primindu-mă în casa sufletului său plin de sinceritate și candoare.

Printre altele m-a întrebat sau ”ispitit”, atunci când au venit minerii în București, de ce au mers țintă la sediul P.N.Ț.C.D., pe care l-au devalizat și l-au făcut neoperant.

- Nu știu scopul acestor descinderi!

- De unde știau minerii să meargă, chiar acolo?

- Nu știu, maestre Gionea, îi răspund, fiind surprins de întrebările adresate, la care nu știam ce să spun.

- Nu cumva căutau pe Ion Rațiu, continua cu ”ispitirile” prietenul meu de suflet.

Vasile Gionea, profesorul universitar și doctor în științe juridice, cu omenie princiară și caracter sobru și ferm a avut o poziție demnă de reținut și apreciat, ca fiind din Partidul Țărănesc, partid care s-a declarat fățiș împotriva votării Constituției, el rămânând, atunci, partizanul votării Constituției la care am muncit.

Chiar în toiul votării, de la tribună s-a anunțat că Vasile Gionea este internat în spital, dar a trimis o scrisoare care, atunci când s-a strigat Apelul nominal, cu votanții, a fost deschisă și citită. Scrisoarea trimisă din spitalul unde era pentru recuperarea sănătății, s-a încheiat cu votul său afirmativ, spre surpriza colegilor săi partinici, de care s-a desolidarizat!

Înțelegea și vedea peste gardurile de partid. Era mai presus de conveniențe trecătoare!

De aceea, l-am prețuit și-l prețuiesc și mai mult, pomenindu-l mereu în rugăciunile mele zilnice.

După votarea Constituției, a ajuns Președintele Curții Constituționale de unde, cu prilejul Anului Nou 1992, mi-a trimis un semn de prețuire și urare. Atunci am scris pe felicitare: Vasile Gionea care a sprijinit enorm problema învățământului la elaborarea Constituției României.

Am mai spus-o și mă bucur ca să repet, atunci când s-a pus problema cum să fie alcătuit articolul și aliniatul despre învățământul religios în paginile Constituției României, care se ”grăbea” spre votare, Vasile Gionea, mi-a spus:

- Trebuie neapărat să vă gândiți acum la formularea articolului.

- Nu pot acum, trebuie să merg să întreb pe Patriarhul Teoctist, direct.

- Nu mai este timp! Peste o jumătate de oră trebuie materialul cu problema învățământului religios, cerut de Patriarhia Română, că se discută la întrunirea birourilor celor două Camere ale Parlamentului. Este ultima ședință pentru definitivarea proiectului și se va supune la vot la Constituantă. Uite, ai aici o coală pe care să scrii personal formularea dorită de Patriarhie.

După cum îmi aminteam de textele Cancelariei Sfântului Sinod, am încercat o reformulare, dar cu teamă să nu iasă vreun tărăboi în vatră la noi.

L-am rugat să supervizeze alcătuirea articolului propus spre votare. S-a uitat, a mai făcut modificări și am ajuns la un consens, rugându-l să-l ducă personal la Birourile reunite, unde, chiar era așteptat, fiind trimis special să mă consulte.

Înainte de a pleca, Vasile Gionea mi-a zis:

- Acum, vă rog semnați această formulare și puneți și data.

- Cred că nu-i potrivit. Pot avea probleme. Trebuie să vadă textul Patriarhul Teoctist, insistam pentru o bună-voință în plus, că doar n-o fi foc cu grabă!

- Nu-i timp! Semnați că totul e în ordine. Mă luați garant pe mine. Când am auzit vorbele sale liniștite și odihnitoare, am semnat și am pus și data, precum am fost povățuit, plecând spre Birourile reunite ale celor două Camere ale Parlamentului României.

Spre bucuria mea, textul propus și făurit cu Vasile Gionea, prietenul meu, a fost acceptat și votat, întocmai, fără modificări.

Pe la începutul lunii noiembrie al anului 1991, ședințele Constituantei se îndeseau și constituanții erau foarte nerăbdători și vehemenți. În mijlocul tumultului parlamentar se auzea glasul de ardelean al lui Ionel Roman, vicepreședintele Camerei Deputaților.

- Să ne scurtăm vorba și să votăm!

Din când în când și chiar mai des, Iorgovan se impune prin argumente cu voce baritonală, propunând pentru votarea Constituției ziua de 20 noiembrie 1991.

După ziua Sfântului Nicolae pe 6 decembrie și a Sfintei Filoteia pe 7 decembrie, pe 8 decembrie 1991, a fost ziua fericitoare care ne-a bucurat inima cu lacrimi de bucurie, că Dumnezeu și Sfinții Săi, ne-au ajutat în lucrarea obștească, legislativă!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, vol. V, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016

 

...: Home Știri și evenimente Artizanii democrației