Crăciun liniștit

1iulieips31

Pentru a doua oară, ca episcop titular al nou reînființatei Eparhii a Argeșului și Teleormanului, am adresat, cu prilejul Crăciunului din anul 1991 o Pastorală către Clerul și credincioșii noii eparhii care se întindea din Carpații Argeșului, Vârful Moldoveanu și al Negoiului, până în lunca Teleormanului și Dunărea cea albastră.

Eram, oarecum, bucuros că aveam Constituție și chingile legale au fost aprobate pentru a nu ne risipi întru dezordine și voie liberă, fără granițele bunei cuviințe. Că așa cum este pe la toate casele, când chiuim de atâta libertate, ne trezim pe drumuri greșite.

Crăciunul, ziua nașterii lui Iisus, ziua bucuriei veșnice, a venit în pace și bucurie pentru toți, Cler și popor binecuvântat de Dumnezeu. Eram bucuros că voi scăpa de drumurile spre Parlamentul României. Din când în când, Patriarhul Teoctist îmi mai trăgea câte-o raftă (vorbă argeșeană):

- Tot primesc telefoane, măi Calinic, chiar și pe la miezul nopții și tot sunt ocărât că te îngădui să mergi la Parlament, de parcă n-ai avea treburi prin Eparhia nouă ce ți s-a încredințat.

L-am ascultat atent. Le-a zis pe toate într-o frază. Meșter la cuvânt și la chintesența frazei. Dintr-o lovitură, șapte iepuri.

- N-o să mai merg. Chiar m-am gândit că este o mare pagubă pentru Eparhie, lipsa mea atât de repetată.

- Da, de bună seamă, să scrii demisia chiar acum!

Discuții din acestea am mai avut cu bietul patriarh care, fără să-mi spună, cine tot dă telefon, chiar și la miezul nopții, era de înțeles că unii sinodali dacă nu, chiar în corpore, nu puteau admite ca un coleg de-al lor să fie deputat în Parlament, călcând disciplina canonică.

Ei aveau dreptate! Dar nici azi nu-mi explic atitudinea mea de om cu obrazul gros, să nu înțeleg un lucru foarte simplu, că locul meu nu era acolo. Chiar că nu m-am înțeles, nici pe mine și nici n-am vrut să mă înțeleg, ca la cântecul știut.

Acum chiar că mă rușinez de atâta îndrăzneală, ca să nu zic pe față, de tupeul care, din păcate nu-l sesizam, poate că fiind vorba de persoana mea și nu mă vedeam pe dinlăuntru, în timp ce Patriarhul Teoctist și protestatarii mă vedeau, mai ales, pe dinafară.

Sigur că sinodalii se așteptau la rezultate spectaculoase. Unii chiar mă încurajau sincer și mă bucuram, alții mă pedepseau din priviri piezișe. Nu știu cum să zic, dar mare putere am avut să sfidez Sinodul și pe mulți clerici și credincioși, care condamnau ”târșala politică” în care se scaldă Ierarhul lor, dornic de senzațional.

Acum, detașat, așa văd lucrurile. Atunci, din cauza mea, nu mă vedeam nici pe mine, vis-a-vis de alții

- Așa da pocăială, ar zice unii, condescendenți față de Calinic, iar alții mai cu ifos:

- Pocăială, nepocăială, e cam târziu, și cine-l mai crede pe Calinic că-și plânge rătăcirea, cu adevărat?

Privind istoria românească retrospectiv, citim în multe locuri despre buna înțelegere și cooperare între Capii țării, cel laic, domnitorul și cel religios, mitropolitul sau patriarhul, începând cu preaștiutul Deceneu.

Erau toate orânduite. Constituțiile din 1866 și 1923 rămân un reper, întru înțelegerea acestui lucru, când ierarhii erau senatori de drept, ca și liderii religioși, precum și șefii de instituții importante ale Statului.

Ca să-mi odihnesc mintea și mâna din scris, citesc anumite cărți. Iată că acum când scriu despre povestea asta, printre cărți am găsit și Discursul din Senatul României, ținut de mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu, în ședințele Senatului României din 13 și 14 aprilie 1893 în ”cestiunea” Proiectului de lege: ”pentru îmbunătățirea soartei clerului mirean”.

Iată cum se prezentau stările de bucurie, acum 122 de ani și cum se puneau problemele sociale ale Clerului și cum se publicau discursurile, imediat, în broșuri independente, pentru a se lua act de opinia publică, direct.

Departe de mine gândul de a pleda pro sau contra acestor orânduieli, doream doar să spun, că la orice observație eclesiastică sau mirenească, dădeam din colț în colț și-mi părea rău că Biserica nu este reprezentată în Parlamentul României în mod legal și civilizat, ca să audă corpurile legiuitoare și vocea Bisericii, din care și ele fac parte, mai mult sau mai puțin.

Azi, Patriarhul a zis să scriu demisia și să o dau Cancelariei Sfântului Sinod pentru a fi trimisă Parlamentului.

- Nu dau nicio demisie. N-am candidat personal. Am fost pus pe listă ca usturoiul pe funie! Și nici n-am cerut binecuvântare. N-am avut aprobare la intrare, n-am nevoie de aprobare nici la ieșire, vorba de la slujba Cununiei nu se potrivește: ”Binecuvintează, Doamne, intrările și ieșirile!”

- N-amesteca lucrurile! Dai demisia și gata.

- Bine, mâine dimineață aveți o scrisoare de demisie către Parlamentul României pentru ca să o trimiteți oficial.

- Vezi că știi drumul! Ți-a prins ceva bine, pierderea unui an în băncuțele din rotonda Parlamentului, că știu eu cât sunt de incomode, că am stat și eu vreo săptămână întreagă, ca timp, în cele câteva legislaturi din Marea Adunare Națională. Totul era pregătit dinainte. Noi ascultam Legea și gata era pentru vot, ca pe roate. Nu ca acum, stai ca la școală, cuminte în bancă și citești legi până ți se întunecă privirea. Parcă așa ai spus, nu?

- Niciodată n-am citit mai mult. Grea belea!

- Apăi, mai amână cu demisia, aud vocea sacadată a Patriarhului Teoctist.

Nu știam ce să mai înțeleg: când la vale, când la deal! Asta mă încuraja să-mi păstrez pe jumătate îndrăzneala, bunăvoința patriarhului și ”tupeul” deputățesc, în premieră pentru mine.

Iaca așa, de Sărbători, la gura sobei, rememoram astfel de întâmplări care devin istorie locală și folclor parlamentar, trecând peste culme de timp, în anul de grație, 1992!

Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, vol. V, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016

 

...: Home Știri și evenimente Crăciun liniștit