Pot fi recunoscute adevăratele minuni?

1iulieips31

Am întâlnit în viaţa mea, pe drumurile pe unde am umblat, multe semne dumnezeieşti pe care le-am numit minuni. Pe când eram în Transilvania, în parohia Tioltiur (tot repet locul acesta pentru că a fost prima parohie oferită de Arhiepiscopul Teofil al Clujului şi nu o voi uita niciodată!), făceam Sfânta Liturghie în fiecare zi, iar la ea participa o singură persoană cu familia sa. Deseori mi se spunea: “Domnule părinte, azi este slujba mea şi să nu cumva să aud alte rugăciuni decât pentru mine.” N-am reuşit să le lămuresc, mai ales pe creştine (pentru că ele veneau mai mult), că Sfânta Liturghie este pentru toată lumea şi că este a lui Hristos, Care se împărtăşeşte tuturor.

Într-una din zilele anului 1965, vine la biserică o femeie cu fiica ei din satul Aluniş de lângă Gherla. Îmi spune că fata este mută din naştere şi că a venit să-i fac o slujbă. I-am spus că va vorbi de se va sătura, să nu poarte grijă, doar să creadă cu putere în Dumnezeu. Am văzut cum se ruga. Lacrimile îi cădeau pe podeaua bisericii ca boabele de mărgăritar. M-a cuprins o mare emoţie. După Sfânta Liturghie, i-am citit toate rugăciunile pentru vindecare. I-am urat drum bun spre casă. La o săptămână, aud în sat că fata cea mută a început să vorbească (avea vreo 7–8 ani) perfect, fără poticnire. S-a dus vestea că la Tioltiur este un călugăr care face minuni. N-a trecut prea multă vreme şi au început să vină căruţe cu bolnavi de toate felurile. M-am speriat văzând tot felul de ologi, şchiopi, uscaţi, orbi, surzi. L-am rugat pe Dumnezeu să mă scape de această nenorocire şi să-i vindece înainte de a ajunge la mine la biserică. Le-am spus că vindecarea vine prin credinţa în Dumnezeu şi să meargă fiecare la biserica din satul lui şi la rugăciunile preotului, care are puterea de la Dumnezeu. M-am bucurat când am fost pedepsit cu transfer în Maramureş, pentru că biserica fusese zidită fără aprobarea autorităţilor.

Am povestit acest episod pentru a arăta că Dumnezeu face minunile, răspunzând la rugăciunile cu credinţă ale celor aflaţi în suferinţă şi ajutaţi de preoţii lui Dumnezeu!

A crede altfel şi a ne lăuda că noi facem minunile înseamnă a încerca să uzurpăm lucrarea lui Dumnezeu şi credinţa oamenilor în puterea Lui şi ne-am numi şarlatani (iertaţi expresia!).

Am văzut Cruci imprimate pe lemn. Maica Filoteia, de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, mi-a arătat o bucată de lemn, desprinsă dintr-o buturugă care avea chipul Crucii foarte clar. Mi-a povestit că tatăl ei cam înjura de Cruce şi chiar el, crăpând buturuga, a găsit semnul Sfintei Cruci. A rămas uimit, a început să plângă mustrat de conştiinţă şi de atunci n-a mai înjurat. Iată semn că în pământul binecuvântat al României se dau şi se arată semne pentru îndreptare; căci „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“, aşa cum spune şi porunca imperativă a lui Iisus: „Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9, 13).

Fiind stareţ la Cernica, o creştină mi-a adus un ştiulete de porumb care avea o cruce din boabe roşii imprimată pe rândurile de boabe albe. Am început să mă uit cu atenţie, gândul meu ducându-mă şi la făcătură omenească, cum se mai întâmplă uneori. Am mişcat boabele care erau în formă de Cruce pentru a mă convinge că nu au fost cumva lipite. Eram în faţa unui fenomen aşezat de Dumnezeu în regnul vegetal. Dumnezeu îşi arată semnele prezenţei în lucrarea mâinilor dumnezeieşti.

Înainte de a arăta pe scurt criteriile de identificare a adevăratelor revelaţii şi minuni, cu voia Domniilor Voastre, voi descrie episodul cu Icoana Maicii Domnului care a plâns într-o biserică din Alexandria, judeţul Teleorman, când făcea parte din Eparhia Argeşului şi Muscelului.

Mă trezesc cu un telefon de la BBC — mi se cerea să mă pronunţ în legătură cu icoana din Alexandria, care plânge de câteva săptămâni. Le-am spus că numai după ce voi vedea despre ce este vorba le voi relata cum stau lucrurile. Evenimentul Zilei a consacrat spaţiu în câteva numere, relatând despre lacrimile Maicii Domnului care curgeau de zor la Alexandria. De la bun început, în sinea mea, m-am îndoit că acolo ar fi ceva adevărat. Adică, de ce să plângă Icoana Maicii Domnului? Să ne plângem noi păcatele noastre, a fost replica ascunsă a gândului meu. Aşadar, nu m-am pronunţat public. La o slujbă ţinută în Catedrala oraşului, la miruit, după slujbă, o credincioasă mi-a spus cu ton ridicat şi ocărâtor: “Nu prea crezi că Icoana Maicii Domnului plânge? N-ai fost să vezi?” I-am răspuns cu ton blând, zâmbind pe dinăuntru, că voi merge, de bună seamă! N-am ajuns nici până acum, când scriu aceste rânduri, dar atunci am trimis să se filmeze toată povestea în detaliu pentru a vedea cum stau lucrurile, cu pace şi fără tulburări şi influenţe. Am insistat să văd lacrimile, adică două urme din dreptul ochilor prelinse pe faţa Icoanei Maicii Domnului. Era clar că acele urme vizibile nu erau nici pe departe lacrimile pe care le clamau cu vehemenţă câţiva evlavioşi. După o vreme, aflându-mă la o conferinţă cu preoţii din Alexandria, am fost întrebat cuviincios despre ce cred eu în legătură cu tânguirea Maicii Domnului din Alexandria. Le-am spus că aş dori să mergem cu toţii în biserica unde a lăcrimat Maica Domnului, iar preotul să şteargă urmele lacrimilor care s-au prelins şi au lăsat două urme vizibile. După aceea să se închidă uşile bisericii şi să fie sigilate şi bine păzite pe dinafară ca să nu poată să iasă nimeni, iar noi toţi, în genunchi şi cu rugăciuni, să rugăm pe Maica Domnului să mai plângă o dată şi să nu ieşim din biserică până nu vedem toţi, cu ochii noştri, lacrimile curgând! Am înţeles de îndată că preoţii vor să vadă mai bine lacrimile lor străbătând văzduhul către Dumnezeu!

Şi acum iată criteriile de identificare a adevăratelor minuni.

Sunt câteva puncte de care trebuie să ţinem seama pentru a nu cădea în rătăcire.

1. Echilibrul moral. Dovada de bună credinţă, de curăţenie, de minte sănătoasă şi de echilibru sufletesc la persoana căreia i s-a făcut descoperirea.

2. Desăvârşita concordanţă cu învăţătura Bisericii. Sfântul Apostol Pavel vesteşte cu toată tăria: „Dar chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar veni să propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!“ (Galateni 1, 8).

3. Puritatea revelaţiei. Adevăratele revelaţii şi minuni nu cuprind elemente care ne-ar putea prilejui un simţământ de mândrie. Descoperirile dumnezeieşti nu ne ispitesc prin proslăvirea unor merite personale, cum face de obicei Satana pentru a ne pierde.

Pentru ca anumite pretinse descoperiri dumnezeieşti să poată prezenta siguranţa deplină că sunt o lucrare a lui Dumnezeu, este nevoie ca tot conţinutul acelor revelaţii şi minuni să se încadreze în chip desăvârşit în litera Sfintei Scripturi şi în Sfânta Tradiţie. Nici un cuvânt să nu fie spus în plus sau în minus faţă de învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi nicio ciudăţenie să nu apară din tot ce se vesteşte şi se face.

Aşa vom putea deosebi minunile adevărate de falsele minuni.

Ajută-ne, Doamne Dumnezeule, să nu cădem în capcana şarlatanilor din toate zilele!

Calinic Argeșeanul, Cu pana printre idei, vol. I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.

...: Home Știri și evenimente Pot fi recunoscute adevăratele minuni?