Chisăliţă lingvistică

1iulieips31

Pentru a fi pe înţelesul multora, trebuie să spunem de la început că limba noastră românească face parte din întinsa limbă indo-europeană, din familia limbilor romanice.

Iată cum se arată, explicativ acest lucru: „Limbi indo-europene = familie de limbi din care face parte hitita, limbile indo-iraniene, italo-celtice, germanice, balto-slavice, greaca, traca, etc., reprezentând continuarea unei limbi neatestate, dar reconstituită, în esenţă, prin metoda comparativ-istorică. Denumire dată unui grup de populaţii care trăiau prin mileniul III î.e.n. în regiunile Asiei Centrale, de unde au emigrat mai târziu spre Vest şi Sud-Vest”.

Cercetătorii avizaţi în această materie, cum ar fi şi Fr. Bopp, la începutul secolului al XIX-lea, au stabilit principalele trăsături ale limbilor indo-europene, mai înainte, prin secolul XVII, descoperindu-se limba sanscrită, o adevărată cheie pentru demersurile ştiinţifice de mai târziu.

Cel care a dat numele de limbi indo-europene a fost Th. Young, în anul 1814, numire convenţională, desigur. Mai târziu, H. J. von Klaproth, la începutul secolului al XIX-lea propune pentru limbile indo-europene denumire de limbă Iafetică, corespunzător celei de hamito-semitică pentru limbile afro-asiatice, această denumire de Iafetică derivând de la numele celui de al treilea fiu al lui Noe, Iafet, considerat drept „părintele rasei albe”.

Este de-a dreptul îmbucurător faptul că H. J. von Klaproth a avut geniala idee – venită de sus, de la Părintele Luminilor – de a lansa izvorul graiului uman din paginile Bibliei. Poate că este potrivit să reamintim textul sacru care pomeneşte de Iafet, al treilea fecior al lui Noe: „Noe era de cinci sute de ani când le-a dat naştere celor trei fii: Sem, Ham şi Iafet.”

Mergând pe şirul capitolelor biblice din Facerea, citim: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu şi să-l înmulţească Dumnezeu pe Iafet”, literal: să-i înmulţească neamul. În limba ebraică avem jocul de cuvinte între Yefet = Iafet şi Yafte = a lărgi, a înmulţi. Binecuvântarea implică nu numai creşterea în număr a urmaşilor lui Iafet, ci şi extinderea pe teritorii vaste.

Subliniem că termenul de indo-germanică, răspândit de von Klaproth, este şi acum folosit de lingviştii de limbă germană. Voi reda mai jos o adevărată chisăliţă lingvistică, în privinţa limbilor indo-europene. Aşadar, avem de-a face cu anumite ramuri ale limbilor indo-europene care au dispărut. Ramura indo-iraniană, baltică şi slavă (presupusă unitate balto-slavă), italică (din principala ei reprezentantă, latina, derivă ramura romanică-actuală), celtică (presupusă unitate italo-celtică), germanică, greacă, anatoliană (hitito-luvită), toharică, albaneză, armeană, eventual şi ramura traco-frigiană (cuprinzând traca şi frigiana). Mă opresc aici că şi aşa nu se vor ţine minte. Le-am arătat pentru a ne da seama că numirea de chisăliţă lingvistică, are o acoperire, dovedindu-se că este vorba de limbi neatestate, oricum s-ar numi ele, dar reconstituite prin metoda comparativ-istorică. S-ar putea ca în viitorul apropiat sau mai depărtat, dacă vreun specialist va descoperi câteva fragmente din manuscrisele de acum cinci sau şase mii de ani, întreaga argumentaţie să se destrame.

Oricum, să ne întoarcem la textul sacru al Bibliei unde putem citi despre: obârşia neamurilor răspândite pe pământ, în capitolul 10 de la Facere, unde Moise scrie despre urmaşii fiilor lui Noe: Sem, Ham şi Iafet.

Noe, ca să pedepsească pe Ham pentru necuviinţa arătată faţă de tatăl său, a binecuvântat pe Iafet şi urmaşii săi, iar: „Din aceştia s-au desprins triburile neamurilor în pământul lor, fiecare după limba sa în triburile şi în naţiile lor”.

Propoziţia aceasta „fiecare după limba sa în triburile şi în naţiile lor” se repetă şi urmaşilor lui Ham (Facere 10, 20), precum şi urmaşilor lui Sem, cu o mică diferenţiere: „aceştia sunt fiii lui Sem şi Ham, în triburile lor, după limbile lor, în ţările lor şi în naţiilor lor”.

Este vorba aici de triburi, de limbile lor, de ţările lor şi naţiile lor! Toate aceste triburi vorbeau o limbă sau un dialect dar care duceau la unitatea unei singure limbi, aşa cum la noi românii, sunt graiuri pe provincii sau ţinuturi ca Moldova, Muntenia, Banatul, Crişana şi Maramureşul, Basarabia, care se înţeleg perfect cei care îşi rostesc graiul lor propriu, după cum se ştie, de altfel.

După toate studiile de specialitate, pe baza lexicului s-au tras unele concluzii privind locul şi modul de viaţă şi vorbirea indo-europeană primitivă. Diferenţierile dialectale s-au ivit din cauza multor scindări în ramuri sau triburi după limbile lor, dialecte sau graiuri.

Încâlcirea graiurilor, cu adevărat a avut loc. Turnul Babel (se traduce, din ebraică, Poarta lui Dumnezeu) nu s-a mai ridicat niciodată: „Pentru că acolo a încâlcit Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul Dumnezeu – pe toţi vorbitorii – pe faţa întregului pământ.” Efectul încâlcirii limbilor este dezastruos. Cele 2.171 de limbi studiate până acum este semnul doveditor că fenomenul s-a produs.

Dumnezeu a sancţionat orgoliul omenesc în mod hotărât, atunci când a înecat lumea cu potop pe vremea lui Noe şi a amestecat limbile „pentru ca unul altuia să nu-şi înţeleagă limba”.

„Cu acest moment dramatic se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni „nu vorbesc aceeaşi limbă” înseamnă că ei gândesc diferit”.

De la limba cea dintâi, numită limba Iafetică pe care au vorbit-o primii oameni şi s-a împrăştiat în cele 2.171 de limbi, trebuie să ajungem la limbajul iubirii care trebuie să ne unească întru cinstirea lui Dumnezeu.

Trebuie să învăţăm graiul lui Dumnezeu!

Graiul iubirii!

Aşa vom ieşi din încâlcirea limbilor şi chisăliţa lingvistică!

Calinic Argeșeanul

...: Home Știri și evenimente Chisăliţă lingvistică