Arhiepiscopia Argesului si Muscelului

Duminica Cincizecimii (lat. Dominica Pentecostes; gr. I Pentikosti Imera; slv. Piatidesiatniţa) sau Pogorârea Sf. Duh, numită şi Duminica Mare, se numeşte Cincizecime pentru că se sărbătoreşte la 50 de zile de la Învierea Domnului şi pentru că atunci sărbătoreau şi evreii praznicul Cincizecimii. Se numeşte Pogorârea Sfântului Duh pentru că în această zi S-a pogorât Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc (lumină mare) asupra Sfinţilor Apostoli, care din acea zi au început propovăduirea Evangheliei în lume, după porunca Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le...” (Matei 28, 19). În ziua aceea, în urma predicii Apostolilor, s-au botezat 3000 de oameni, constituind prima comunitate creştină din Ierusalim. De aceea, această zi a Cincizecimii este şi sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine (Fapte 2, 41).

Originea sărbătorii

Informaţii despre sărbătoarea Rusaliilor avem în Noul Testament (Fapte 20, 16; I Corinteni 16, 8), în Constituţiile Apostolice (sec. I-II) şi la Sfinţii Părinţi din primele veacuri creştine (Sf. Irineu, Tertulian, Origen), sinodul din Elvira, Sinodul I ecumenic, Egeria (sec. IV) ş.a.

Sărbătorirea praznicului

Pogorârea Sfântului Duh este după Sfintele Paşti, cea mai veche sărbătoare creştină, fiind prăznuită încă din vremea Apostolilor. Din vechime, evreii aveau o sărbătoare numită Cincizecime care era închinată primelor roade, fructe şi flori. Ca un ecou al acestor tradiţii, în biserici se aduc de către creştini şi se împart frunze verzi de tei sau nuc, pe care întâi le binecuvântează preotul; acestea simbolizează limbile de foc ale puterii Sfântului Duh care s-au pogorât asupra Apostolilor. De această sărbătoare este legată şi pomenirea morţilor care se face în sâmbăta dinainte, numit㠄Moşii de vară“. La vecernia de sâmbătă seara se obişnuieşte a se împodobi biserica cu ramuri de nuc, de tei sau de trandafir. Luni, după Rusalii, „Lunea Rusaliilor“ se sărbătoreşte Sfânta Treime, numită şi Lunea Sfântului Duh.

Particularităţi liturgice ale praznicului Cincizecimii

Începând cu această mare sărbătoare a creştinătăţii slujbele reintră în rânduiala obişnuită prevăzută de tipic pentru perioada Octoihului. Din această zi se cântă/rosteşte rugăciunea Împărate Ceresc. La Utrenie se cântă polieleul Robii Domnului şi cu stihurile mărimuri ale praznicului. La Liturghie avem prevăzute în Penticostar antifoanele speciale ale praznicului. La Vohod, în loc de Veniţi să ne închinăm..., se cântă Înalţă-Te, Doamne, întru puterea Ta... şi iarăşi troparul praznicului. Câţi în Hristos v-aţi botezat se pune în locul cântării Sfinte Dumnezeule. La axion se cântă Bucură-te, împărăteasă, Maică Fecioară.... Chinonicul şi otpustul sunt specifice sărbătorii. Îndată după Liturghie se săvârşeşte vecernia „plecării genunchilor” la care se citesc cele şapte rugăciuni, împărţite în trei grupe, rânduite de Biserică pentru praznicul Pogorârii Duhului Sfânt.

Rugăciunea plecării genunchilor din ziua Cincizecimii

Rugăciunile plecării genunchilor de la Praznicul Rusaliilor se rostesc întotdeauna dintre Uşile împărăteşti de către preot, îndreptat cu faţa către popor. Prescripţiile manuscriselor prezintă o anumită neclaritate. În general, toate sunt de acord că, în timp ce „fraţii îşi pleacă genunchii la pământ şi grumajii” (aluzie există şi în prima rugăciune: „A-Ţi aduce rugăciuni cu grumazul şi cu genunchii plecaţi”), preotul „din Altar”, sau „dinăuntrul Sfântului Altar” rosteşte rugăciunile „în auz”, sau „în auzul tuturor” sau „cu glas mare, în auzul tuturor”, „rar şi cu luare aminte” (Codicele Atena 788, Vatican 1877, Vatoped 320, Messina 115, Paris 213, Sinai 973, 1101, 1097 ş.a.). Volumele editate repetă aceleaşi dispoziţii tipiconale, cuvânt cu cuvânt. Câţiva codici rânduiesc că preotul „înclină puţin capul” când rosteşte rugăciunile (Atena 788, Messina 115).

Starea şi poziţia preotului nu sunt precizate cu exactitate: „înlăuntrul Altarului” şi „înclinându-şi puţin capul” lasă impresia că preotul era în picioare în Altar, poate şi cu faţă către răsărit. Tradiţia vie însă, de comun acord, îl vrea pe preot îndreptat către popor, şi plecându-şi şi acesta genunchii.

Pe această bază trebuie să fie tâlcuite neclarităţile prescripţiilor. Nu acestea au născut rânduiala, ci au consemnat-o fără să complice problemele cunoscute tuturor din practică. Este evident că în situaţia rugăciunilor genunchilor plecaţi din ziua Cincizecimii se păstrează o practică mai veche, conform căreia rugăciunile se rosteau din Sfântul Altar, preotul având faţa îndreptată către popor.

În perioada veche şi rugăciunile Dumnezeieştilor Liturghii se rosteau de preot privind către popor, din spatele Sfintei Mese (apud Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. II, pag. 74).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ