Auzim uneori spunându-se ca azi nu s-ar mai face minuni! Cei care spun si cei care cred pe cei care spun aceste vorbe - trebuie s-o spunem taiat - sunt într-o amara ratacire. Cum, adica, nu se mai fac minuni?
Ce înseamna un rasarit de soare? Daca n-ar rasari soarele într-o zi, asa într-o doara, ca s-a gândit sa leneveasca putin, si sa rasara tocmai peste o zi sau mai bine de o saptamâna, ar fi un semn cumplit si groaza s-ar aseza pe sufletul nostru. Atunci am striga la Dumnezeu sa ne dea înapoi soarele! Sa se trezeasca din somn! Iar cei mai nebunatici am striga la Dumnezeu: Cum de-ai îndraznit sa ne iei soarele? Mai poti spune ca rasaritul soarelui nu-i o minune?

Sa trecem acum în chip cosmic la om. N-am sa spun acum ce a însemnat crearea omului si tot ce tine de acest fapt unic în univers. Sofocle, marele dramaturg grec, cu câteva secole înainte de Hristos, a scris în Antigona: În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s! Daca am sta un pic si am reflecta la acest miracol numit om, ba, mai mult, daca am pune mâna pe o carte de anatomie, sau mai la îndemâna, daca am întreba un medic ce înseamna aceasta zidire numita om, am ramâne uimiti de cele ce am auzi!
Personal, am fost uimit si treceam din uimire în uluire, gândindu-ma la atotînteleptul gând divin, la Dumnezeul Creator, la ceea ce El ne-a daruit: aceasta divina zidire, cum scria Vasile Militaru.

Ce mare bucurie sa vezi dinamica divina! Totul, în Cer si pe Pamânt este într-o miscare fantastica! Profetul David, inspirat de Duhul Sfânt intrând în extaz a scris: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria!" (Psalmul 18,1)

Da, Cerurile spun! Dar pamântul ce ne graieste noua cu tot ce a zidit cu îmbelsugare pe întinsul lui?
Cine n-a vazut florile? Dar pruncii frumosi ca îngerii? Trilurile ciocârliei, corurile ceresti si pamântesti, operele clasice si alte minuni ale mâinilor omenesti, nu se aud oare si se vad la fiecare pas?
Nu stiti ca si mama este o minune a lumii?

Voi scrie într-o zi, daca ma va tine Domnul sanatos, despre minunile sadite de Dumnezeu din iubirea Sa pentru noi cei de ieri, cei de azi si cei de mâine.

Am auzit mai de mult sau poate am citit, nu-mi aduc aminte exact, de o poveste de-a dreptul minunata. Se spune ca Dumnezeu a chemat toate neamurile pamântului ca sa le dea fiecaruia câte o tara de care sa se bucure. Au venit si românii cu mare bucurie si cu graba sa primeasca patria pamânteasca. Seara românii au stat mai târziu si de bucuria mare s-au cinstit din rodul grâului si al vinului mai ales! Când s-au trezit, era pe la amiaza. Sculându-se n-au mai vazut pe nimeni. Toti si-au primit tara si au plecat, ramânând doar românii cei din urma si fara tara.

S-au gândit ce sa faca si unul mai hâtru a zis:

- Sa mergem la Rai si sa-l rugam pe Dumnezeu sa ne dea si noua o tara!

- Bine, au zis în cor camarazii lui, sa mergem la Dumnezeu.
Când au ajuns la portile Raiului au batut cu spor fara sa le deschida cineva. Atunci au început sa strige din rasputeri ca sa auda Dumnezeu. Auzind Dumnezeu strigatele spornice, îi zice lui Petru:

- Vezi, Petre, cine striga acolo? Iar Petru, dupa ce a vazut, a zis Domnului:

- Românii, Doamne, de bucurie, au cam întârziat si s-au sculat târziu si acum au venit sa primeasca si ei o tara.

- Bine, Petre, sa le dam si lor o tara!
Petru a zis lui Dumnezeu:

- Doamne, n-a mai ramas nimic. Totul a fost împartit!

- Ei, cum Petre, chiar n-a mai ramas nimic? Iar Petru îi spune lui Dumnezeu:

- Doamne, ar mai fi un loc pastrat pentru Tine, ca sa ai unde sa iesi la apus sau rasarit de soare.

- Bine, Petre, da-l românilor!
Si asa au capatat românii cel mai frumos loc din lume!

Aceasta povestire mi-a venit în minte duminica, pe 26 septembrie 2004, când am urcat muntele la manastirea Cetatuia Negru Voda, unde staretul Modest, cu ajutorul oamenilor de bine, a ridicat o frumoasa biserica de lemn care a fost sfintita.

Pe pieptisul muntelui, mii de crestini argeseni, musceleni si de pe alte plaiuri românesti, au venit umplând cararile ca albinele în ciorchine bogate de credinta si bucurie duhovniceasca.

Când a vazut asezamântul, Vladica Dunarii de Jos, Preasfintitul Casian, l-a numit "meteora României".
N-am vazut pâna acum un munte luat cu asalt pentru a ajunge si partasi sa se faca, la sfintirea ostenelilor monahale, minunatii crestini si crestine iubitori de Dumnezeu!

Aceasta mi-a umplut inima de bucurie!